Eu stiam ca nu sunt bine, simteam ca ma afund ca in nisipuri miscatoare. Stiam tot ce pierd. Eram perfect constienta de tot ce mi se intampla, bun si rau. Nu mai era de ajuns ca aveam bona, ca ieseam in oras cu prietenele, ca aveam timp pentru mine la salon, la masaj, la pensat, iesiri cu sotul, cumparaturi, nimic nu ma mai entuziasma, nimic nu ma facea fericita. Era prea tarziu sa ma scald in acest rasfat dupa lunile de tristete, singuratate, stres, pandemie, maternitate cu nopti extrem de grele, nesomn si iar singuratate si stres.
Pana cand am facut prima pauza de la aceasta viata care m-a dat peste cap. Am scris AICI cum am plecat de Ziua Mamei o saptamana, sa fiu mai putin mama si iarasi fiica si copil la ai mei. Si in bratele lor si dupa ce m-am spovedit la duhovnicul meu, ceva s-a intamplat. Am primit un diagnostic teribil de îngrijorator. Si oricat de cliseistic ar suna, asta a fost trezirea mea: sa ma bucur ca am a doua sansa. Sa fiu recunoscatoare ca, printr-o operatie, am bucuria de a invinge cancerul si a reveni la binecuvantarile mele.
Stii, eu mereu am fost foarte exigenta. Cu mine intai, apoi cu toti ceilalti.
Si cand cineva se plangea de meserie, de ceva anune ca ii e greu, eu eram taioasa si spuneam Ok, daca e greu, fa altceva, nu e pentru tine.
Pana cand am devenit mama si am inceput sa ma plang nonstop de cat e de greu, ca sotul lucreaza prea mult, ca sunt prea singura cu copiii, ca e greu greu greu.
Poate Dumnezeu mi-a dat fix dupa filosofia mea: e prea greu, ok, te iau de acolo sau ti-i iau pe ei. Si astfel iti va fi mai usor.
Asa ca, sa nu cerem vreodata sa ne fie crucea mai usoara, ci sa cerem sa fim noi mai buni si sa o ducem cu intelepciune.
