Nu trebuie sa ma intelegi, doar sustine-ma!
E asa greu, ca imi vine sa plang mereu.
Nu am mancat azi nimic, e inuman!
Azi bebe a fost imposibil.
Cred ca voi muri de epuizare
Nu mai vreau!!!
Vreau o pauza de la viata asta cu copil!
Ia-l un pic, ca nu stiu ce sa ii mai fac
Ce mi-o fi trebuit mie copil, imi era tare bine la job!
Vreau in club!
Vreau doar sa doooorm!
Nu vreau sa vad pe nimeni
Nu vreau sa vina nimeni in vizita
Nu merg nicaieri
Etc
Lista asta nu se termina niciodata pentru ca fiecare prospata mamica are propriile nevoi in maternitate si resimte diferit aceste momente.
Intotdeauna am apreciat mamicile care au vorbit cu sinceritate si au recunoscut ca le e greu. Pentru ca am avut in jur si femei care puteam sa jur ca citau din carti sau vorbeau din filme ca nu e deloc greu, ca ce frumos e, ca ele se simt cele mai implinite si nu mai au nevoie de nimic.
Pe bune?? Nu ai nevoie sa mananci sau sa faci un dus cand ai chef? Nici un dor de vechea ta viata?
Pledez doar pentru normalitate si a nu mai brava cu episoadele grele din viata noastra. Desigur ca putem face fata, clar suntem puternice si minunate si mame perfecte pentru copiii nostri. Si, totusi, asta nu inseamna ca nu e greu. Asta nu inseamna ca trebuie mereu sa pozam in aceste fiinte perfecte, fara urma de (re)sentimente. Suntem mame, asta ne face fiinte speciale, trecem prin greul nostru cu iubire si asta e de ajuns. Daca ne curg si lacrimi pe acest drum, iarasi e in regula. Curaj, tuturor!
Dintotdeauna a existat o legatura puternic emotionala intre femei: legatura mama fiica, surorile intre ele, prietenele BFF for life etc. Stim atat de multe unele despre altele, empatizam, simtim, stim prin ce trece cealalta.
Ne intelegem una pe alta asa cum rar o poate face un barbat (nu pentru ca nu vrea, ci pentru ca barbatii nu trec, nici fizic nici emotional prin ce trecem noi).
In generatiile trecute, cand nasterea de prunci era o trauma si se desfasura in conditii insalubre si deloc propice, femeile adesea spuneau ca isi doresc sa nasca baieti, pentru ca fetele sunt tare chinuite.
Desigur, nu stie nimeni soarta altui om si totusi, mamele si femeile de dinainte aveau mare mila pentru fiicele lor.
Pe cele care aveau sotii violenti, le ajutau si le protejau, cand aveau copii sareau sa le ajute, daca se imbolnaveau foloseau remedii stravechi una pentru cealalta, se ascundeau, se acopereau una pe alta pana la complicitate.
In prezent insa, singuratatea data de mediul social si profesional in care femeia traieste (pleaca de acasa ca sa studieze intr-un oras mai mare, acolo apoi munceste, deci nu prea are timp sa isi faca multi noi prieteni, apoi se casatoreste, face copii, iar munceste, plateste ratele si in toata viteza asta e tare singura) face ca acest sentiment de sora, de gasca de fete complice in toate sa dispara.
Cand te casatoresti, toti iti spun felicitari, dar prea putin despre cat e de greu de dus un parteneriat in doi pe termen lung.
Cand esti gravida sau cand nasti, iarasi primesti felicitari, fara vreun indiciu despre cat de coplesitoare si grea poate fi maternitatea, mai ales la inceput.
Si, totusi, o mama e mereu acolo
O prietena nu te va lasa la greu
O vecina va sta cateva ore cu copilul tau
O colega iti va aduce de mancare cand iti e rau
O amica te va suna cand, poate, iti e cel mai greu.
Pentru ca oricat de complicate am fi, noi, femeile, ramanem complice una pentru alta la greu.
Cele mai amare lacrimi le-am varsat in poala bunicii mele.
Ma mangaia si ma legana si ma alina.
Apoi am plans des si la mama pe umar
Si foarte mult am plans in bratele surorilor mele
Si am mai plans la cea mai buna prietena, nasa mea
Si la prietenele din copilarie cu care avem ritualul sa ne intalnim lunar
Si am mai plans cu noile prietene din diaspora atunci cand ne simțeam departe si singure si cand copiii nu ne ascultau
Femeiele, mereu complice. Mereu complicate